Acest fenomen nu e nou. L-au cunoscut sârbii, cu ceva ani în urmă, dar îl mai cunosc și acum, l-au cunoscut grecii, portughezii şi alte popoare, acum dezvoltate suficient ca să fie ele gazde (mă refer la Grecia, Spania, Portugalia). Este vorba de munca în străinătate, în ţările europene dezvoltate, în special. E atrăgătoare această variantă, chiar dacă travaliul depus nu e uşor deloc. E tentantă, pentru că în România este destul de greu să câştigi 1.000 de euro pe lună, oricât de calificat ai fi. Mai mult, rişti să nici nu găseşti un loc de muncă, ce să mai pui problema salariului. E tot mai greu, mai ales după o anumită vârstă, să te integrezi într-un sistem de salarizare, oricare ar fi el. Şi atunci, preferi să prestezi munci necalificate în străinătate, chiar dacă eşti calificat sau ai studii superioare. Cei care muncesc „afară“ contribuie, e drept, la PIB, banii lor intră în general în circuitul economic românesc, pentru că majoritatea îşi plasează sumele câştigate în ţară. România se dezvoltă şi datorită acestui fenomen. Numai în 2012, românii au transferat din străinătate peste patru miliarde de euro, reuşind să contrabalanseze parţial deficitul comercial, principalul factor care a alimentat creşterea deficitului de cont curent cu 33,4%. Şi astea sunt numai transferurile semnalate de BNR, deci cele care se cunosc. Nu mai punem la socoteală banii aduşi cash în ţară.
Problema e însă că forţa calificată de muncă dispare încetul cu încetul din România, inclusiv din Caraş-Severin. Aşa cum spun surse din asociaţiile patronale, nu mai găseşti electricieni, nu mai găseşti strungari buni, precum şi multe alte tipuri de calificări, de care s-a crezut la un moment dat că nu mai e nevoie. Dar nu numai din această cauză se reduce forţa calificată de muncă. Fenomenul e mai drastic decât ne-am închipui. Tinerii merg cu preponderenţă la facultate, în domenii teoretice. Sau preferă diferite combinaţii, care să le aducă bani pe termen scurt. Patronatele continuă să ofere în general salarii mici, majoritatea minim pe economie şi, eventual, bonuri de masă sau mese calde, în anumite situaţii. Şi asta pentru munci calificate. Nu pentru că neapărat ae dori ei asta, ci pentru că limitările legislative și nivelul scăzut al producției nu permit mai mult. Salariul minim pe economie ar trebui să fie o noţiune exclusiv teoretică în România, o chestie care să ţină de lege, nu o regulă. Patronii se plâng că nu au oameni calificaţi și pe cei necalificați trebuie să-i plătească de multe ori începând cu salariul minim. Şi oamenii nu vin, muncesc afară, pleacă pe la alte societăţi, prin alte oraşe, unde se plăteşte mai bine. Preferă exilul economic, pentru a-şi putea întreţine familiile, decât impotenţa locală.
Bine, bine și ce facem în aceste condiții? Pentru că nu putem vorbi de relansare economică, într-o astfel de situație. Ne lipsește, așadar, forța de muncă, know-how-ul, investițiile serioase în utilaje. Cam multe, nu-i așa? Pe de altă parte, nicio guvernare de până acum nu a reușit o reală echilibrare legislativă care să asigure un fundament sănătos al economiei. Situație în care au de suferit nu multinaționalele care au umplut România, ci, mai ales, afacerile locale, care gâfâie sub poveri aproape insurmontabile.
Mă îndoiesc că stimabilii candidați din decembrie se gândesc la așa ceva. La altceva decât aritmetica votului. Așa că alți și alți români vor lua calea exilului economic, spre țări care nu le mai putea oferi nici ele multă vreme condițiile dorite.