Premierul Sorin Grindeanu i-a transmis, săptămîna trecută, noului ministru al Economiei, Mihai Tudose, că își dorește ca instituția pe care acesta o conduce să înceapă revitalizarea industriei de apărare. “Îmi doresc pentru Ministerul Economiei să începeți, domnule ministru, cu revitalizarea industriei de apărare. Avem în buget 2% pentru apărare. Mi-aș dori ca marea parte a acestei sume să fie cheltuită în România astfel încât astfel încît să putem să ajutăm industria națională de apărare”, a spus Grindeanu la ceremonia de predare-primire a mandatului de ministru al Economiei”.
Această declaraţie aduce un licăr de speranţă în ochii fabricanţilor de tunuri de la Reşiţa. Dar, generalul Adrian Marinescu ştie cel mai bine ce înseamnă amăgirea… nu e bine să confunzi luminiţa de la capătul tunelului cu locomotiva, sau cu foc la gura ţevii!
Şi totuşi, criza la granițele UE și NATO, criza refugiaților, terorismul, șomajul, declinul demografic, crizele financiare, conflictele înghețate, răsturnările și surprizele politico-strategice, sînt tot atîtea motive de îngrijorare care ar trebui să ne determine să fim pregătiți permanent pentru a răspunde oricărui tip de amenințare. În ceea ce privește industria de apărare, este timpul să ne concentrăm pe prezent și viitor, să nu mai insistăm asupra trecutului, asupra neglijării vădite a acestui sector timp de 26 de ani și asupra distrugerilor, voite sau nu, dar cu siguranță ireparabile cele mai multe dintre ele.
Ceea ce trebuie remarcat, fie și în treacăt, este faptul că starea industriei de apărare se oglindește în înzestrarea forțelor sistemului național de apărare și, oricît de bine ar fi pregătiți militarii, ei nu pot cîștiga un război numai cu strategii. Au nevoie de înzestrare, de dotare, astfel că industria de apărare ar trebui să constituie unul din principalii piloni ai politicii de apărare.
Organizația Patronală ”Industria de Apărare” a afirmat în nenumărate rînduri că revitalizarea industriei naționale de apărare e o necesitate stringentă și urgentă. De ce stringentă?
Pentru că este un garant al protejării securității României.
Pentru că nu există nicăieri în lume apărare fără industrie de apărare.
Pentru că, în plus față de dimensiunea strategică, ea are și dimensiuni economice și sociale: dezvoltare economică, industrială, locuri de muncă mai ales în zone defavorizate, salarii mai bine plătite urmate de taxe și impozite către bugetul de stat.
Pentru că nu trebuie omis faptul că asigurarea unui nivel ridicat de dezvoltare economică face parte din securitatea națională.
Pentru că, securizînd și localizând avantajele economice, oferă în același timp libertate de acțiune militară.
Pentru rațiuni referitoare la securitatea aprovizionării (security of supply).
Pentru că în situația în care România pierde capabilitățile industriale, va pierde și capacitatea de a reacționa prompt, mai ales în timp de criză, iar consecințele sunt incalculabile.
De ce urgentă?
Pentru că măsurile iraționale și antinaționale luate în ultimii 26 de ani au produs un declin accentuat al acestui sector, aducîndu-l în pragul colapsului.
Pentru că se vor produce efecte devastatoare în scurt timp dacă nu se vor lua măsuri urgente acum, cînd încă se mai poate salva ceva.
Cît privește colaborarea, aceasta ar trebui să aibă întîi de toate o dimensiune internă. Cheia succesului o constituie, ca pretutindeni în lume, o bună cooperare între guvern, industria de apărare și mediul academic, o formulă aplicată in majoritatea statelor membre UE și NATO, care se află la baza strategiilor industriei de apărare din mai multe state.
E deja foarte tîrziu, dar trebuie să răspundem la multe întrebări de care pînă acum ne-am ferit:
Care este nivelul de ambiție politică în domeniu?
Dacă, ce și cît ar trebui privatizat?
Dacă, avînd în vedere antecedentele, n-ar trebui ca ceea ce rămîne la stat să treacă în subordinea guvernului?
Ar trebui semnat un pact politic pe termen lung, sau ori de cîte ori se schimbă guvernarea reîncepem „reforma” acestui sector, producînd mai mult confuzie?
Care ar fi domeniile care ar trebui păstrate sub control național, care ar fi domeniile în care se impune cooperarea internațională?
Din păcate, în prezent se remarcă absența reprezentanților industriei de la aproape toate dezbaterile și activitățile referitoare la baza industrială a apărării organizate de structurile UE și NATO, fapt care conduce la necunoașterea realităților și orientărilor din cadrul acestor organizații. Sigur că este greu. Nu numai pentru că toate statele vor continua să-și urmărească interesele proprii, dar și pentru că dorim să ne așezăm cam tîrziu la masa tratativelor, cînd locurile s-au cam ocupat. Trebuie însă conștientizat dezideratul de a intra pe piața de profil și a participa la proiecte mari, complexe, cu tot ce se poate produce în România.
Aceste idei au fost prezentate de Organizația Patronală ”Industria de Apărare” în cadrul Conferinței Internaționale Bucharest Security Conference, desfășurată în perioada 11-12 noiembrie 2016, la Cercul Miliar Național.
În 1996, România s-a aliniat puterilor occidentale şi a semnat Aranjamentul de la Wassenaar privind armele convenţionale, precum şi alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunţe la pieţele ilegale sau la partenerii comerciali tradiţionali, aflaţi sub incidenţa sancţiunilor ONU, Uniunii Europene sau a statelor NATO.
De-a lungul exerciţiilor bugetare 1990-2014, sectorul producţiei de armament, supradimensionat la finele lui 1989, s-a redus constant prin scăderea numărului de comenzi şi intrarea în şomaj tehnic a personalului calificat. Lipsa comenzilor interne şi externe, precum şi stocurile importante din depozitele armatei au condus la restrîngerea permanentă a industriei de apărare prin închiderea şi conservarea unor linii de producţie din fabricile de armament, situate, în mod obişnuit, în zone monoindustriale. Pentru că nu a găsit soluţii de restructurarea industriei de armament, statul român a cheltuit, anual, sute de mii de lei pentru plata salariilor în şomaj tehnic (aproximativ 70% din salariul brut) şi salarii compensatorii pentru cei care părăseau sistemul. Calculele estimative ne arată o valoare de peste 10 miliarde de dolari, din 1990 pînă astăzi.
Înainte de 1989, personalul din industria de apărare număra în jur de 200.000 de oameni, iar România exporta armament, în perioadele bune, în valoare de 1-2 miliarde de dolari. În 1989, valoarea exporturilor s-a ridicat la 700 de milioane de dolari, dar după 1990 nu a mai depăşit 300 de milioane de dolari. În anul 2001, România mai exporta armament sau produse strategice doar în Turcia, India şi Pakistan. Din 1994 şi pînă în 2011, conform Agenţiei Naţionale de Control al Exporturilor (ANCEX), România a exportat cel mai mult în 1995 – 167,7 de milioane de dolari, anul 2001 fiind cel mai slab din acest punct de vedere, cu o valoare totală de 24,6 de milioane de dolari. Perioada 1996-2000 poziţiona ţara noastră pe locul 40 în lume ca exportator de produse militare şi pe 64 ca importator. Pâna în anii ’90, industria de apărare a cunoscut o perioadă prosperă, care a avut un rol determinant în dezvoltarea economică a României, înregistrînd rezultate notabile, cum ar fi: armata română era înzestrată integral cu produse şi echipamente fabricate de către industria proprie de apărare la nivelul cerinţelor Tratatului de la Varşovia; România figura pe locul cinci în topul ţărilor exportatoare de armament din lume; rezultatele cercetărilor militare îşi găseau aplicabilitate în producţia civilă; o parte dintre întreprinderi deţineau producţia profilată pe cele două ramuri, respectiv capacităţile militare erau completate cu capacităţile civile.
Astăzi, cel puţin 65% din echipamentele şi tehnica de luptă a Armatei Române este depăşită, întrucît mare parte a lor este produsă înainte de 1990. Militari şi decidenţii din aparatul de securitate naţională discută deschis despre scăderea capacităţii de apărare a teritoriului din cauza subinvestiţiei cronice în domeniul apărarii. Forţele Terestre deţin o colecţie de vehicule de luptă moderne (transportoare blindate MOWAG, Piranha IIIC) sau modernizate (sistem antiaerian autopropulsat blindat Gepard, pe şasiul tancului Leopard1), dar marea majoritate datează din anii ’70-’80, fiind de producţie românească (TAB-71, TAB-77 sau TABC-79, pe şasiu de BTR rusesc), dar de concepţie sovietică. Mai puţin de 60 de tancuri TR-85, din cele 314 produse, au fost modernizate şi aduse la standardul TR-85M1 sau TR-85M2, la sfîrşitul anilor 2000 (deşi motoarele de 800 CP nu mai sînt la modă, tancurile moderne fiind dotate cu motoare de 1.300 CP). În privinţa artileriei, foarte puţine aspecte indică apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică – întrucît calibrele pieselor de artilerie sînt sovietice (100 mm, 122 mm şi 152 mm) şi, pe cale de consecinţă, nu sînt interoperabile cu NATO (105 mm şi 155 mm), iar tunurile aflate în dotare sînt de concepţie românească, sovietică şi chineză, produse în anii ’70-’80. Progrese semnificative se regăsesc însă în sistemul de transmisiuni şi comunicaţii, atît în privinţa staţiilor de transmisiuni, cît şi a radarelor de supraveghere aeriană.
Din cauza managementului defectuos al resurselor financiare şi, ulterior, a crizei economice, programe majore de înzestrare au fost ajustate drastic sau chiar anulate. Uzinele de armament se confruntă de ani buni cu probleme financiare extrem de grave, iar soluțiile au întîrziat să apară. De exemplu, compania Națională Romarm, aflată sub autoritatea Ministerului Economiei, este principalul producător şi exportator de produse militare din România, printre care și vehicule blindate și muniție de artilerie. În anul 2012, Romarm a înregistrat pierderi de aproape 11,5 milioane de lei, iar în 2013 a avut un profit modest de aproximativ 38.000 de lei. Totodată, Carfil, filială Romarm, a avut, în 2012-2013, pierderi totale de… 54,4 milioane de lei, potrivit datelor Ministerului Finanțelor Publice.
Alte, cîteva, cifre: Fabrica de arme Cugir: pierderi de 17,8 milioane de lei în 2012 și 2013;
Uzina Mecanică Plopeni: pierderi de peste 15,9 milioane de lei în 2012 și 2013;
Metrom, filială Romarm (fabricarea armamentului și muniției): pierderi de 14,6 milioane de lei în 2012 și 2013;
Uzina Automecanică Moreni (fabricarea vehiculelor militare de luptă): pierderi de 13,7 milioane de lei în 2012 și 2013;
Fabrica de pulberi Făgăraș (fabricarea explozivilor): pierderi de peste 7,3 milioane de lei în 2012 și 2013;
Pirochim Victoria (fabricarea explozivilor): pierderi de peste 4,8 milioane de lei în 2012 și 2013;
Uzina Mecanică Filiași (fabricarea armamentului și muniției): pierderi de 4,7 milioane de lei în perioada 2012-2014;
Arsenal-Reșița (fabricarea armamentului): pierderi de aproape 1,8 milioane de lei în 2012 și 2013.
De curînd, DpA a avut bilanțul pe anul 2016 unde, la capitolul realizări, au fost trecute: continuarea derulării contractelor multianuale angajate în anii anteriori, cu precădere avionul multirol; realizarea și operaționalizarea sistemului de comunicații al Diviziei Multinaționale de Sud-Est; modernizarea mașinilor de luptă ale infanteriei, MLI 84, prin dotarea cu sisteme antitanc; modernizarea elicopterelor IAR 330 Puma din dotarea Forțelor Aeriene; contractarea a 12 derivate pe șasiu de TBT 8×8 Piranha III C; nu în ultimul rând, dotarea aerodromului de la Borcea cu echipamente specifice, pentru susținerea misiunilor avioanelor F-16.
În momentul de față distanța dintre ceea ce este de facto teritoriu rusesc și granițele României este mai mică de 300 km. Zona economică exclusivă în Marea Neagră a Rusiei se învecinează acum cu cea a României, iar pînă în 2020 Moscova plănuiește să desfășoare la bazele din Crimeea 6 submarine diesel-electrice din clasa Kilo și 6 fregate din clasa Amiral Grigorovici. Atît submarinele, cât și noile fregate rusești vor fi capabile să lanseze rachete de croazieră Kalibr care pot fi utilizate atît împotriva navelor de suprafață cît și împotriva țintelor de pe uscat. Rusia modernizează și fortifică cu mijloace anti-acces bazele navele din Crimeea – 2 miliarde dolari au fost alocate acestui proces. Tensiunile dintre NATO și Rusia sînt la nivelul cel mai ridicat de la sfîrșitul Războiului Rece, deși intensitatea actuale actualei crizei politice nu se compară cu încleștare ideologico-politică dintre URSS și occident care s-a încheiat acum un sfert de veac.
Nevoile sînt multe, pe toate fronturile, pentru toate armele! Cui să dai mai întîi? Rămîne exclusiv o decizie politică!
