Tradiţionala, deja, serată organizată de doctorul Romeo Dumitrescu vorbeşte, acum, despre trădare. Despre trădarea istorică şi acceptată, dar reală pînă la usturime pentru fiecare dintre noi. Într-o perioadă a informaţiei post-adevăr, generalul şi istoricul Ioan Talpeş, fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe a României, lansează volumul “Epigoni ai Marelui Hidalgo”, apărut la Editura Militară, anul trecut. O carte necesară şi, pe alocuri brutală, în ciuda stilului inconfundabil al scriiturii, descifrabil uneori după ce ai citit mii de note de subsol în decursul anilor. O realitate istorică descifrată de cercetător fără menajamente, depre o ţară relativ mică obligată, la un moment dat, să facă o politică mare în dorinţa de a rămîne întreagă.
Nu voi scrie o recenzie, voi puncta doar elemente demonstrative ale faptelor petrecute cu şi la adresa ţării noastre, elemente date uitării mult prea uşor astăzi, în melanjul de alianţe şi angajamente de securitate ce au aşternut, prea uşor, batista pe ţambal.
Regăsim un Nicolae Titulescu fidel politicii de securitate colectivă, promovat de Societatea Naţiunilor în care credea, dar care se găsea în plin proces de dezagregare în 1936, şi aliaţii francezi şi britanici care credeau cu tărie că al Treilea Reich reprezenta “singurul baraj antibolşevic”. Atît Winston Churchill cît şi Leon Blum, garant la momentul acela al Micii Înţelegeri. Deşi Nicolae Titulescu, în numele Micii Înţelegeri, a acţionat prin toate mijloacele pentru a determina Franţa să accepte încheierea unui tratat de asistenţă mutuală, menită să întărească legăturile dintre statele sprijinitoare ale Societăţii Naţiunilor (statele mici, slabe, care simţeau nevoia unei apărări colective!), în scopul întăririi mijloacelor de securitate pe plan european şi, iplicit, a factorilor de sprijin externi ai ţărilor mici şi mijlocii din centrul şi răsăritul Europei, acţiunile sale au aşuat. “Liniştiţi-ne, domnule preşedinte al Consiliului de Miniştri francez, sau, cel puţin, spuneţi-ne adevărul”, i se adresa Titulescu lui Leon Blum (pag. 46, op cit.).
Ce a urmat acestei zbateri diplomatice, se ştie. România a fost abandonată în faţa Germaniei şi a Rusiei, cu interese uriaşe faţă de Bazinul Carpatic şi resursele sale, şi doar politica acrobatică a Bucureştiului a salvat ţara de la dispariţie. Pînă în anii 80…
Deosebit de interesante episoadele vizitei preşedintelui Nicolae Ceauşescu la Washington şi Londra, din aprilie şi iunie 1978. Nu împărtăşesc simpatia autorului pentru preşedintele american Jimmy Carter, însă ideea “pionului otrăvit”, promovată de acesta la adresa Blocului Sovietic a fost, într-adevăr interesantă pentru democraţii americani, recunoscuţi pentru lipsa de iniţiative în plan extern. Pe scurt, Carter îi propune laui Ceauşescu să devină spărgătorul lagărului socialist, România transformîndu-se, cu sprijin american de 170 de miliarde de dolari, în noul El Doado european. Aceeaşi idee este susţinută şi de Londra. Ceauşescu nu dă un răsuns acestor propuneri, codeală pe care americanii o traduc printr-un refuz şi îl condamnă, pe loc pe Ceauşescu. Ca şi naţiunea română! “Ceauşescu -falit. Mesajul transmis prin FMI”, îşi aminteşte Eugen Florescu, participant la acele evenimente (pag. 226 op.cit.). Ulterior, operaţiunea de penetrare a Estului sovietic se concretizează în Polonia prin alianţa sindicate-biserică!
Nu ştiu cum să comentez acest capitol. Nu ştiu dacă Nicolae Ceauşescu nu a înţeles exact mesajul SUA, sau a dat dovadă de credinţă şi loialitate. Credinţă faţă de sistemul socialist al echităţii sociale şi loialitate faţă de România. Cert este că, înconjurat de agenţi KGB, cel mai notoriu fiind Pacepa, Ceauşescu iese din istorie, brutal, în decembrie 1989.
Mucalit, generalul originar din Topleţ, îşi aminteşte de anii în care a practicat baletul, la Cluj. Deşi coregrafia a fost dorinţa mamei sale, Ioan Talpeş s-a dovedit, mulţi ani mai tîrziu, un as al baletului politico-securitar în funcţiile deţinute, de importanţă majoră pentru securitatea ţării, imediat după ce l-a înlocuit pe generalul Caraman la şefia SIE. Într-o perioadă dificilă în care, aşa cum mărturiseşte autorul, s-au derulat “măsurile impuse de “vocile străzii” alimentate de programele proiectate şi susţinute de marile autostrăzi ale Vestului şi Estului, hotărîte să-şi impună opţiunile şi proiectele în singura geografie politico-economică care, “sub înţeleapta conducere a geniului Carpaţilor”, refuzase chiar şansa marii “detente” pe seama eliminării dictaturii…”
O perioadă de manipulare continuă, de creare de mituri şi teorii false, de dezinformare şi dezmembrare identitară care continuă, voios, şi astăzi. Astăzi, într-o epocă a post-adevărului, cartea istoricului Ioan Talpeş, bazată pe documente, este o colecţie de trădări ce au avut ca victimă poporul român. Sîntem, din păcate, încă parte din carte!
