O CARTE VALOROASĂ CÂT O BIBLIOTECĂ
Petru Vintilă Jr., „LUCA FERESCU
sau STEAUA DIMINEŢII”
În puseurile mele păunesciene din ani de demult, gândurile îmi evadau deseori în nemărginiri…Şi atunci, încercam să le aglutinez în rime şi ritmuri, după prozodie şi cu abilităţile mele de profan…
Într-o astfel de stare, exerciţiu prin care să netezesc cumva asperităţile trăirilor mele cotidiene, făceam apel la oamenii din stele, din salba de astre, ei, martori discreţi ai trăirilor noastre, prin Spaţiu şi Timp tăiam o fereastă, să vină la noi, pe Planeta Albastră… Chestiuni arzătoare, serioase, urmau să fie puse de acord. Un fel de Memorandum.
„Apoi, spre sfârşit, vă invit la chermeză,
Să-ncingem o horă – o nouă Geneză!
Din Stele Pitice ne-om pune beteală
În noaptea aceea, la haine de gală…”
„O nouă Geneză…” Să fi avut eu, în subconştient, adevărul cutremurător al ciclicităţii civilizaţiilor omeneşti, descris cu savante argumente în cartea domnului Petru Vintilă Jr.?
N-aş fi vrut să-mi afle lumea nălucirile. Rătăcirile de atunci în labirintul întrebărilor fără făspuns nu erau productive. Pacea minţii mele îşi avea obârşia mai mult în prozaica flamă, arşiţa de la gura ţevii tunului abia ieşit din hala de montaj, decât în licărul enigmatic al îndepărtatelor stele… Aşa îmi era datul. Decât să visezi fleici, mai bine să le mănânci!
Spunea cineva: „înainte de gândire, omul este plin de certitudini!” În seara aceasta, şi glumele trebuie să fie serioase. Mintea oamenilor şi modul lor de viaţă sunt încărcate de istorie, teologie şi învăţătură academică. Dar „extraterestrul” Albert Einstein, cel care demonstra atât de logic existenţa lui Dumnezeu, observa că orice prost poate să ştie, dar scopul este să înţeleagă! De cele mai multe ori, însă, oamenii nu vor să afle adevărul, de teamă să nu le fie distruse iluziile.
Clişeele noastre culturale cele mai comode, mai palpabile, încep să se voaleze. Prinde cheag ideea că nu suntem singuri în Univers. Şi nici în lumea noastră pământeană. Găsim o mulţime de punţi între Religie şi Ştiinţă, cutezăm să citim Biblia în acest registru, gândirea pluralistă devine un instrument mai puternic al cunoaşterii: dacă doi oameni au convingeri diferite despre o temă, dar nu pot fi contrazişi, îi accept pe amândoi! Un exemplu:
Ghiftuit de pilafuri, cataifuri, sarailii, sugiucuri şi de poamele parfumate de pe tablale ale Orientului, plictisit de unduirile ispititoare în ritmuri de dairele, ale cadânelor despuiate, Sultanul a poftit distracţie nouă: să judece el pricinile supuşilor, în locul Vizirului.
În Sala de Judecată au fost aduşi primii împricinaţi.
- Preamărite Stăpâne, s-a ploconit un petent necăjit, arătând spre celălalt. Găina mea a trecut printr-o spărtură de gard în curtea lui şi s-a ouat acolo. E oul meu. Să mi-l dea…
-
Ai dreptate!, s-a repezit mânios Sultanul. Sa-i dai oul!
-
Mărite, îi şopti, din spate, Vizirul. Mai întâi ascultă-l şi pe celălalt…
-
Da, bine. Şi, ţintind cu degetul către al doilea: Tu de ce nu-i dai oul?
-
Mă iartă, Înălţimea Ta, dar şi eu am o găină. Oul e de la găina mea. Îi ştiu şi cotcodăcitul, că ştiţi, poate, cum se laudă găinile…
-
Ai dreptate, a tunat, luminat, Sultanul.
-
Mărite, l-a sâcâit la ureche Vizirul. Nu pot avea amândoi dreptate.
-
Şi tu ai dreptate, a hotărât Stăpânitorul.
* * *
Am citit cartea domnului Vintilă Jr. – „Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii”. Obişnuit, cărţile mă încântă. Dar acum, mai mult, cartea m-a surprins, m-a şocat, m-a făcut să regret că a scris-o aşa târziu. O bijuterie a genului pe care îl numim atât de nedrept, pur şi simplu SF. Domnul Vintilă Jr. este un reprezentant aproape atipic, dar cu atât mai interesant, al culturii noastre contemporane: pictor, fotograf, grafician, distins metafizician, erudit urmaş al unchiului său – Victor Kernbach, acel strălucit analist al miturilor şi istoric al religiilor. Iată, acelaşi domn Vintilă, un scriitor de forţă!
Parafrazând un ales istoric, bănăţean care şi el a onorat reuniunile noastre, domnul Vintilă Jr. nu este un epigon oarecare, ci un veritabil, ales Hidalgo!
În faţa acestei avalanşe de informaţii, strecurate nouă cu o viclenie ce-i stă aşa de bine, pe fondul unei intrigi atrăgătoare, care nu ne lasă să închidem cartea, nici nu ştiu ce să aleg, ce să rezum. Cartea aceasta nu se poate rezuma! Deja, Lucia Ferescu mă obsedează. „Frumuseţe insuportabilă”… Aţi mai auzit vreodată un astfel de superlativ? Această fată tânără (veţi vedea, veşnic tânără!), atât de ireal de frumoasă, atât de inuman de instruită! Auziţi cum autorul, om al penelului, conturează, din tuşe sigure de vocale şi consoane, portretul ei, aşa cum i se revelează unui tânăr: „Cum de era cu putinţă ca fiinţa ei să dezvăluie dialogul ascuns, şi totuşi, atât de uşor perceptibil, între angelic şi diabolic, între lumină şi întuneric, între inocenţă şi perversitate, între suav şi scârnav, între albul imaculat şi negrul antracit?” Sau: „amestec bizar între candoarea unei fetiţe şi dulceaţa amară, uşor perversă a fructului oprit, propus de şarpele biblic”… Măiestrie, har scriitoricesc, impecabilă precizie şi debordantă imaginaţie. Toată cartea este un molipsitor dialog între lumină şi întuneric!
Devin patetic… Mă reculeg. Atâtea inexplicabile, uluitoare evenimente din vremi de preistorie până azi, nasc întrebări fireşti. Întrebări obsedante, le citim până şi pe coperta 4! Cine suntem?De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Iar eu adaug prozaic, păgubos: Doamne, ce-am ajuns!…
O puzderie de modele, prototipuri, situaţii, într-un cuvânt – paradigme ne limitează viziunea asupra lumii din jurul nostru. Universuri paralele ne înconjoară. Autorul, de fapt Lucia Ferescu, observă: „Noi nu putem percepe aceste lumi, dar aceasta nu înseamnă că ele nu există cu adevărat”. Şi exclamă: „Comitem o greşeală de neiertat, considerând neadevărat ceea ce nu suntem în stare să înţelegem”.
Aici, simt nevoia să-l evoc pe rabinul din Buhuşi:
- Cu toţi aveţi dreptate, dar lucrurile stau cu totul altfel. Greu ne este să ne imaginăm lumile paralele, dar măcar Statul paralel cred că-l simţiţi. Statul acela care conduce Statul real care e în închipuirea noastră…
Într-o lume cu experienţe aparent miraculoase care ar fi contacte cu extratereştri, din existenţe pământene paralele cu noi, într-o lume cu terestrul nostru „Gânditor de la Hamangia” stilizat cu mii de ani în urmă până la esenţă, rod al unei profunde spiritualităţi înrudite cu geniul lui Brâncuşi – cu Pasărea lui Măiastră, într-un spaţiu cu asemenea lumini, profitând de fragilitatea graniţei dintre real şi ireal, proliferează penibil forme de manipulare ocultă.
Există vreo publicaţie fără horoscop? Sau vreo televiziune? Este doar un exemplu. Lumini şi umbre. Antiteze. Atât de frumos spunea Rabindranath Tagore, această perlă a culturii Orientului, acum un secol: „Cu aceleaşi descântece, Luna adoarme Pământul şi răscoleşte Marea”. Mecanica cerească, Legea atracţiei universale a iniţiatului Newton în interpretare de poet. Cât de perversă este trecerea de la mărul lui Newton la para mălăiaţă: dacă Mercur e retrograd, oare câştig la Loto? Berbecul pierde bani, dar are noroc în dragoste. Şi-l doare stomacul! Michelangelo a fost Peşte. Îl ştiam om serios! Şi eu m-am născut Fecioară, dar de fapt sunt Leu! Pentru că, în cele două milenii de când s-a conturat zodiacul, soarele este acum în altă poziţie faţă de constelaţii. Sunt Leu, din cauza atracţiei micuţei Luna asupra Pământului, cu celebra lui mişcare de precesie. Luna ne dă lecţii. Cu muncă şi cu răbdare, poţi face cât unul mare!
Câţiva oameni (cine să-i fi inspirat?), spune o legendă care ar putea fi adevărată, ar fi făcut invizibil un coşcogea distrugătorul american, întâi doar pe radare, apoi şi pentru ochii curioşilor, ba l-au şi teleportat până la alt port, la Norfolk, la vreo 600 de km, readucându-l la bază peste câteva minute… Să fie? Să nu fie? Oricum, vestitul „Experiment Phipadelphia” – cum a rămas el numit, este un mizilic, acolo… La noi, tot câţiva oameni au „teleportat” în anii din urmă zeci de codri, păduri virgine întregi. Ba, unul, zice-se, a teleportat o flotă întreagă! Şi nici nu le-au mai întors, cum s-a întors distrugătorul acela.
Revin la carte, doar cu o ultimă observaţie. Frumoasa Lucia explică interesul civilizaţiilor non-terestre pentru corpurile spirituale umane, anume pregătite, pentru a perpetua şi perfecţiona speciile lor. Pentru că acele civilizaţii ar fi de multă vreme în imposibilitate de a se reproduce pe cale naturală… Suntem şi noi buni la ceva, chiar dacă nu suntem atât de evoluaţi! Observ că în acest salon sunt mulţi indivizi aflaţi în imposibilitate de a se reproduce pe cale naturală… În consecinţă, s-ar putea să aparţină unor civilizaţii non-terestre! Extratereştrii sunt printre noi. Nici nu mai ştii lângă cine stai. Sfârşitul lumii!
Toate-s altfel de cum le ştim. Timpul pentru o efemeridă, spune Lucia, este altul decât pentru oameni. Eu bag seamă că şi timpul oamenilor nu-i pentru toţi la fel. Tinerii vor să treacă timpul mai repede, să-şi vadă visele împlinite. Timpul lor pare că abia se târâie, ca o râmă ghiftuită. Chiar, oare ce mănâncă râmele? La vârste târzii, ca a mea, timpul goneşte bezmetic şi deja am ajuns să pricep, cu amărăciune, că nu-l mai pot ajunge din urmă! Până şi la această pseudocronică la un pseudoroman, eu alerg cu 7 minute şi timpul cu 13!
După ce am asimilat cartea domnului Vintilă Jr., văd – parcă printr-o ceaţă subţire – cum timpul devine materie care se dilată şi, opintindu-se, răzbeşte cerbicia nemărginitului Spaţiu, curbându-l. Şi multe noţiuni pe care, până deunăzi, le defineam ca alese metafore, încep să nu mai fie aşa de sigure. Domnia Sa, dl. Vintilă Jr., chiar vede cu ochii minţii, chiar simte cu inima!
Muncită de o viaţă şi de încă alţi şapte ani, o carte cât o bibliotecă, cumpănită cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă… Cu ce drept s-o judec eu?
Cum ar spune constănţeanul Ananie Gagniuc, confrate de vestite agape umoristice cu Valentin Silvestru, Bogdan Ulmu şi neuitatul nostru reşiţean (din Brăila!) Mircea Cavadia:
„S-aşterne bruma pe câmpii,
De ce mai scrii? ”
Gl. (r) Adrian MARINESCU
