În memoria lui Jakob Neubauer
În 9 februarie se împlinesc 20 ani de la moartea sa
Erwin Josef Ţigla
În data de 9 februarie comemorăm 20 ani de la trecerea în eternitate a lui Jakob Neubauer, unul dintre membrii cei mei fideli ai Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și ai Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița, până la moartea sa.
Jakob Neubauer s-a născut pe 5 septembrie 1922 la Caransebeş, s-a format ca tâmplar, apoi ca tâmplar modelator, dar foarte cunoscut a fost datorită realizărilor sportive și artistice. La izbucnirea războiului, Jakob Neubauer se afla în Austria, unde a lucrat ca tâmplar, fiind deja implicat în sport. Convocat în armata germană, a fost trimis pe front la Leningrad unde, în 1943, a ajuns în captivitatea rusă. A fost eliberat din închisoarea siberiană în 1945 și transferat în Germania, de unde peste câteva luni s-a întors acasă.
Jakob Neubauer a realizat primele succese sportive imediat după întoarcerea acasă. Până în 1961 a participat ca gimnast la diferite concursuri naționale și internaționale, în țară și străinătate (Varna, în Bulgaria – 1949, Szczecin, în Polonia – 1955) unde a câștigat mai multe medalii. În afară de gimnastică a fost preocupat și de schi fond, înot, patinaj artistic. De asemenea s-a ocupat și cu inițierea tinerilor sportivi. Între anii 1982 și 1989 i-au fost încredințate tinere talente la patinaj artistic, pe care le-a antrenat pe patinoarul din Reșița.
Pentru pictură și sculptură, Jakob Neubauer a avut timp abia mai târziu, în 1985, după pensionare, chiar dacă preocupările lui pentru artă începuseră odată cu cele sportive.
În perioada 1950 – 2001 a avut 70 de participări colective la expoziții în Reșița, Caransebeş, Oravița, Băile Herculane, Timișoara, Oţelu Roşu și Drobeta Turnu-Severin. În 1993 s-a alăturat expoziției româno-germane „HEIMAT“, la Muzeul Banatului Montan din Reșița.
Expoziții personale a avut în România la Reșița (1971, 1975, 1981, 1986, 2000), Oravița (1977, 1992), Caransebeş (1974, 1983), Oţelu Roşu (1993), Orşova (1994) și în străinătate, în Austria la Neumarkt în Stiria, în Austria Inferioară la Böheimkirchen (ambele în 1993) și în Germania, la Bielefeld, în 1996.
Unele lucrări ale sale se găsesc în colecții private din Austria, Germania, Ungaria și România.
În 1990 a înființat în cadrul Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin cercul de sculptură pentru tineri, totodată sprijinind alte proiecte ale Forumului German, mai ales cele pentru tineret. A condus cercul de sculptură până pe 9 februarie 2001, când a încetat din viață.
Munca lui a fost continuată de un elev de-al său, George Molin din Ticvaniu Mare. Acesta conduce și astăzi cercul de sculptură care, în iulie 2009, la sugestia Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița, a fost denumit Cercul de sculptură „Jakob Neubauer”. Cu ajutorul cercului de sculptură al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Jakob Neubauer va rămâne în continuare în amintirea noastră!
Cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la trecerea în eternitate, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților din Reșița editează un plic filatelic omagial, care este obliterat în data de 9 februarie cu o ștampila filatelică ocazională aferentă.
În același context, cu programare telefonică, se poate vizita și expoziția de artă plastică „In Memoriam Jakob Neubauer”, deschisă în aceste zile la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din municipiul de pe Bârzava.
Jakob Neubauer – 20 de ani de nemurire
dr. ist. Dana A. Bălănescu
Ca un istoric care (încă mai) sunt, voi începe să scriu că l-am cunoscut pe dl. Neubauer din 1974, când m-am angajat la muzeu. La început aveam față de el o oarecare teamă și sfială. Jakob Neubauer era deja o legendă vie printre colegi, o fire aspră și severă, rareori glumeață cu acei colegi mai vechi. Cu timpul, m-am apropiat și eu de el. Îmi amintesc că încăperea supraveghetoarelor (fosta primărie – demolată acum) era alături de atelierul de tâmplărie al lui. Când nu aveam vizitatori la expoziție, învățam de zor, fișam, dorind, din tot sufletul, să ajung o bună muzeografă. De dincolo auzeam rindeaua domnului Neubauer, acompaniată de fluieratul său, fiindcă domnul Neubauer era și meloman. Apoi, când frecam de zor spălând tone de …cioburi arheologice, sporovăiam cu domnul Neubauer. El îmi povestea despre perioada războiului, nu despre front, cât mai ales, despre anii de prizonierat la sovietici, apreciind firea deosebită a unei doctorițe, care s-a purtat omenește cu prizonierii. Rar de tot se lăuda, dar știam de la Ilie Uzum, directorul de atunci al muzeului reșițean, că a fost campion european la gimnastică. De altminteri, păstrând aptitudinile sale de gimnast, dl. Neubauer își începea ziua de lucru, făcând exerciții, îndemnându-ne și pe noi. Am încercat să-l imit, folosindu-mă de marginile biroului, dorind să ajung suplă și agilă ca el. Apoi, când muzeul s-a mutat a treia oară la Școala nr. 5, îl urmăream iarăși în atelierul lui. În pauza de masă, gusta tacticos din cele puse de doamna Maria Neubauer, citind ori făcând exerciții de franceză, de fizică. De la el am rămas cu acest obicei, poate, nu tocmai sănătos, să citesc sau să scriu. De fapt, dl. Neubauer, mare amator de mișcare, mergea cu bicicleta, la barajul Secu, să înoate. A fost, de asemenea, antrenor de patinaj, iubit de copii, nepoatele mele Anamaria și Flora Obădău fiind unele din micuțele patinatoare, care îl apreciau foarte mult.
Peste ani, după pensionare, am mai păstrat legătura cu el și familia sa. Astfel, la sugestia mea, care cunoșteam tradițiile sportive, copilărind cu generații de sportivi reșițeni (Nagler, Șiclovan, Țundrea, Bologa), redactoarea de atunci de la studioul Terra Sat, Adriana Telescu, a realizat un film cu acești sportivi, domnul Neubauer fiind greu convins să vorbească despre el, povestind, mai degrabă, despre spiritul de echipă, despre interesante metode de antrenamente. Pe de altă parte, de câte ori organizam o expoziție, lansări de carte (mai ales concepute de mine), îl invitam și venea cu bucurie.
Domnul Neubauer picta încă de când lucra la muzeu, se apuca tacticos, își pregătea pânzele, după orele de muncă. Mie mi-a făcut primul și singurul portret, deocamdată, cu o căciuliță roșie, spunând că sunt „Scufița Roșie“. Păstrez acest tablou ca pe un dar de preț, precum și celălalt tablou, despre care voi povesti în încheiere. Dar dl. Neubauer a și sculptat, având numeroase expoziții personale ori colective în țară și străinătate. Exponatele sale rămân acum inestimabile, amintindu-ne mereu de el. Nu sunt critic de artă, dar eram bucuroasă (și mândră) să prezint expozițiile. La vernisajul ultimei sale expoziție („Decada Culturii Germane în Banatul Montan“, octombrie 2000, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița), am rostit în final: „In der Ruhe steht die Kraft“, întrucât astfel a trăit Jakob Neubauer, așa a muncit, a creat, și la fel de liniștit a plecat în lumea de dincolo.
Revenind la tabloul primit de la Jakob Neubauer la pensionarea sa, aceasta reprezintă furnalele reșițene. L-am expus la expoziția „Monumentele tehnice ale Reșiței, trecut și viitor“, 28 iunie 1999, Direcția de Cultura Caraș-Severin, la care dl. Neubauer a participat și după ani abia am adus acest tablou acasă. L-am sprijinit pe biroul meu, cu gândul să-i caut un loc potrivit pe perete. Într-o seară, dorind să caut ceva pe birou, l-am mutat și abia atunci am zărit cu mirare că spatele pânzei era pictat. Firește, știam că el refolosea totdeauna pânzele, dar de data aceasta, era un tablou în adevăratul sens al cuvântului, nu un rebut, nu o schiță. Reprezenta intrarea în minele, poate de la Colțan, și câteva utilaje, dar dincolo de acestea din urmă se întrezăreau dealuri, zarea și cerul. Mi-am dat seama că dl. Neubauer a vrut să-mi facă cadouri, să mă plimbe prin peisaje (el iubind drumeția, ca și tatăl meu, ca și mine de altfel), ori chiar să-mi amintească de extragerea și prelucrarea, adică tradițiile Reșiței.
„A scrie despre oameni”, declara demult prof. Victor V. Grecu, „este un privilegiu și o cutezanță…, o rugăciune în tăcere într-un templu imens… la porțile veșniciei“. Acum, despre artistul și sportivul reșițean Jakob Neubauer, cel care a plecat spre veșnicie, în aceeași zi de 9 februarie, ciudat de însorită, la fel de grăbit, ca mama mea, în urmă cu douăzeci de ani. Mă consolez mereu, însă, că Dumnezeu îi cheamă la el pe oamenii buni, așezându-le alături și prefăcându-le sufletele în stele.
Asemenea oameni a avut REȘIȚA și BANATUL MONTAN! Mă consolez mereu, însă, că Dumnezeu îi cheamă la el pe oamenii buni, așezându-le alături și prefăcându-le sufletele în stele. Și pentru ei, înălțăm rugăciuni la porțile veșniciei și ne exprimăm toată gratitudinea noastră!
