Rusia a devenit, din nou, pentru România, un element stresant. După cincizeci de ani de comunism adus cu tancurile ruseşti dar şi cu largul sprijin al cozilor de topor autohtone – deschizând larg calea controlului de partid şi de securitate din partea unor agramaţi şi rudimentari ofiţeri ruşi, ale căror nume au fost până la urme românizate – suntem din nou pe cale de a tensiona profund relaţiile bilaterale, economice, politice şi de altă natură. Nu facem aici recurs la istorie, în sensul de cât bine ne-au făcut ruşii şi cât americanii sau europenii. Istoricii ştiu mai bine. Acei dintre ei cu pasiune şi dragoste de meserie şi adevăr, desigur, nu falsificatorii şi impostorii. Cert e că după 1990, investiţiile ruseşti – inclusiv în zona de vest – s-au derulat cu destulă seriozitate. Nu discutăm acum provenienţa banilor, nu pomenim oligarhii şi nici spectralul fost KGB, vorbim de afaceri. Un exemplu – TMK Reşiţa. Oamenii au făcut, în general, ce au putut. S-au conformat, de bine de rău, prevederilor europene privind protecţia mediului, au mai plătit amenzi. Au manifestat, însă, nu o poziţie de tip corporatist, care stabileşte o legătură dinamică între producţie şi legăturile sociale. În general, corporatiştii, oricât de blamaţi, au conştienţa că fac afaceri într-o anumită zonă şi sprijină acea arie, din punct de vedere social, economic, cultural. Nu e chiar wow, dar, de bine, de rău, comunitatea se mai alege cu câte ceva. Ruşii, nu! Ei sunt autarhici. Au demolat furnalele, dincolo de discuţiile ample pe tema prezervării patrimoniului industrial şi-au văzut de treburile lor economice. De altfel, TMK este la ora actuală o za dintr-un lanţ care face producţie inregrată. Puterea cea mai apropiată de decizie e la Slatina, nu la Reşiţa.
Dincolo de toate acestea, important e, cred, ca banii investiţi, aceste afaceri (şi ma refer la toate, la nivel naţional) să nu devină pordrapelul unor tendinţe destabilizatoare. Să nu iradieze componente ale noului război rece. Să nu reprezinte capete de pod pentru destructurarea valorilor democratice româneşti şi apartenenţa lor la cele euro-atlantice. De bine, de rău, România, aşa cum a făcut-o relativ rar, în toată istoria ei, are acum o poziţie certă, un ataşament clar faţă de UE, de NATO, de Europa şi de valorile occidentale. Nici nu mai contează despicarea firului în patruzeci. Am ales asta şi trebuie să ne-o asumăm. Aşa că primim cu plăcere investiţii ruseşti, sunt buni şi banii lor, dar, atenţie!, fără interese obscure. De aceea, România are o poziţie extrem de ingrată, în faţa unor presiuni economice, sociale şi culturale sporite din partea marelui stat de la Răsărit. Dincolo de acestea, acţiunile subterane, care ţin de psihologia socială, cea de manipulare a maselor, abil orchestrate de ruşi, sunt evidente şi ele trebuie controlate. Nu dăm sfaturi nimănui, evident, specialiştii ştiu ce au de făcut. România, însă, nu are ce artificii politice sau diplomatice să joace în această ecuaţie complexă. Dincolo de fireasca mândrie naţională, o diplomaţie pliată pe valorile euro-atlantice e de dorit în faţă unei situaţii cu multe variabile.
Sursa foto: forexcircles.com
