Cel mai bun mod de a-l ține pe om departe de informație e să-i dai prea multă. Suntem luați zilnic cu fulgi cu tot de către torente de informații, imagini, sunete. În sindrofia asta de biți, e firesc să devenim zăpăciți și confuzi, să ne pierdem reperele. De unde putem ști, în marea asta de informații, ce e adevărat și ce nu? În bătălia asta epică pentru atenția noastră în continuă degradare, tabloidele dar și alte publicații, chipurile, respectabile, fac uz de o armă tare abilă, și anume sintagma „oamenii de știință au zis…” urmată cel mai adesea de o afirmație aiuritoare. Acest clișeu funcționează precum o pecete sacrosanctă ce, odată aplicată asupra oricărui articol, garantează veridicitatea totală a celor afirmate. Este arma secretă ce omoară orice discuție încă din fașă, garantul indiscutabil al adevărului absolut. Când un argument nu curge în favoarea ta, poți scoate acest as din mânecă și, voila!, i-ai redus la tăcere pe interlocutorii tăi. Ce mai poate fi și spus, din moment ce înșiși oamenii de știință au dovedit negru pe alb că așa stă treaba!? Irefutabil, mon cher! Dacă se întâmplă și ca acești oameni de știință să fie britanici, atunci ar fi un adevărat sacrilegiu să mai afișezi vreo îndoială.
Dar cine sunt aceste înțelepte ființe învăluite în mit? Se pare că o simplă consultare cu google ne arată câteva din lucrurile pe care acestea le proclamă.
Acestea sunt doar primele rezultate ale căutării „oamenii de știință spun”. Aflăm multe alte informații uluitoare dacă folosim sintagma „cercetătorii spun” sau dacă vom căuta echivalentul englezesc al expresiei. Printre altele, putem afla că blondele sunt mai războinice, persoanele care aprind becul noaptea când se duc la toaletă se supun riscului de cancer sau că dimensiunea listei de prieteni de pe Facebook poate mări fizic creierul uman.
Pe cât de stimabili sunt cei ce-și dedică viața cunoașterii și cercetării, pe atât de condamnabili sunt diletanții ce preiau, din incompetență sau din rea-voință, în mod trunchiat, rupt din context și parțial informațiile științifice. Sunt două chestiuni ce stau la baza acestei grosolane bagatelizări a științei: 1. Modul defectuos în care sunt preluate studii de altfel serioase; 2. Prezentarea pseudoștiinței drept știință. Să le luăm pe rând.
Însăși exprimarea indică o înțelegere precară a modului în care funcționează știința. Nu există un bloc compact „de oameni de știință”, ci, evident, mai multe școli de gândire, opinii, viziuni. Tocmai aceasta este frumusețea științei, faptul că există o polemică argumentată și constructivă pe marginea celor mai diverse chestiuni. Dacă în științele exacte se poate vorbi de consens unanim privind, să zicem, legile fizicii, când vine vorba de științele sociale, aici viziunile variază semnificativ. Mai departe, avem la dispoziție câteva unelte prin care să determinăm în ce măsură studiul citat de un articol este unul serios sau nu. În primul rând, trebuie să vedem cine a realizat studiul respectiv. Adesea, site-urile citează alte site-uri, iar căutarea sursei originare se transformă într-o frustrantă vânătoare de fantome. Dacă nu există o sursă veridică, știrea are toate șansele să fie o păcăleală ieftină.
Dacă găsim, totuși, o sursă, trebuie să căutăm mai multe informații despre aceasta. Trebuie, în primul rând, să ne asigurăm de faptul că articolul respectiv a preluat întocmai ideea articolului de specialitate (aproape niciodată nu e cazul). Dacă e vorba de o universitate (nu trebuie să fie una celebră), sunt șanse sporite ca informația să fie veridică. La fel e și în cazul unui institut consacrat de cercetare. Dacă, în schimb, „studiul” este finanțat de către o companie avidă să dovedească în mod științific efectele unui produs, atunci lucrurile sunt clare. Un alt factor esențial în stabilirea autenticității unui studiu este dacă acesta a fost supus revizuirii colegiale (peer review). Procesul constă în recenzarea articolului de specialitate de către o comisie formată, în mod ideal, din specialiști ce și-au dovedit competența în domeniul respectiv. Această comisie nu cunoaște, în mod normal, numele autorului articolului, o măsură ce sporește imparțialitatea. O revistă de specialitate serioasă conține doar articolele ce au trecut de această etapă extrem de exigentă. Un alt criteriu de diferențiere este studierea bibliografiei, aceasta fiind în mod necesar stufoasă la un articol demn de luat în seamă. Nu doar cantitatea contează în acest sens, ci mai ales calitatea acestor referințe bibliografice. În fine, coerența, concizia și înlănțuirea logică a ideilor sunt lucruri la care trebuie să fim atenți dacă vrem să ne informăm corect cu privire la descoperiri științifice. Aceste ultime cerințe lipsesc în mod clar la articolele pseudoștiințifice.
Există o inflație înfiorătoare de astfel de articole, acestea fiind distribuite aproape isteric pe rețelele de socializare și prezentate drept știință pură. Ca o regulă deloc științifică, dar, am constatat, surprinzător de utilă, dacă site-urile ce găzduiesc astfel de articole sunt pictate în culori stridente (roz, violet, mov, roșu) sau au pe fundal constelații, chakre, semne zodiacale sau alte asemenea, există mari șanse ca acestea să se încadreze în vasta categorie a pseudoștiinței. Trecând la unelte mai serioase, dacă studiem atent acest tip de articole, vom observa un pattern. Spre exemplu, multe dintre aceste articole fac apel la sofismul ad antequitem. Această tehnică presupune repetarea unor fraze precum „proprietățile acestei băuturi sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri” sau “babilonienii, sumerienii și lemurienii cunoșteau proprietățile miraculoase ale acestui produs” Apelul la străbuni caută să întărească în mod iluzoriu capacitățile nedovedite ale unui produs (dacă înțelepții strămoși știau, cum să nu fie bun?). Motivele pentru implementarea acestei tehnici sunt, desigur, mai puțin sacre, scopul final fiind de a vinde mai bine produsul respectiv. Tot din sfera expresiilor latine, o altă tehnică dragă pseudo oamenilor de știință este argumentum ad ignorantiam. Aceasta înseamnă că dacă un lucru nu a fost dovedit în mod clar că este fals, atunci trebuie să fie adevărat. Dacă nimeni nu a pățit nimic că și-a clătit gura cu ulei de măsline (a propos, o practică lipsită de orice temei științific), înseamnă că această tehnică este una cât se poate de utilă pentru suflet și pentru minte. Aceasta este, poate, cea mai frecventă afirmație făcută de către pseudoștiință, faptul că o anumită cură/practică/terapie se adresează ființei umane în întregul său fizic și spiritual (sună cunoscut, așa-i?).
Este foarte important de menționat că nu infierez sub nicio formă faptul că știința ar deține singura cheie către cunoaștere, că aceasta s-ar afla pe brelocul său. Dimpotrivă, un om de știință valoros și onest înțelege foarte bine limitele investigației științifice. Aroganța, obtuzitatea, complexul de Dumnezeu și închiderea într-un turn de fildeș sunt caracteristice scientismului, un soi de gândire „științifică” sectantă. Munca unui om de știință nu este, cel mai adesea, bombastică și spectaculoasă, dar mai ales nu este plină de afirmații elucubrante, precum cele care apar în tabloide. Știința nu funcționează după legități hocus-pocusiene. Nu este în interesul presei să prezinte un studiu foarte valoros dar plicticos, ci să răstălmăcească afirmații și idei pentru a ajunge la tot felul de titluri și idei bizare. Așezarea tuturor oamenilor de știință sub o titulatură unică naște tot felul de neînțelegeri. Pare că acești oameni de știință se contrazic pe ei înșiși atunci când ba afirmă, ba infirmă calitățile unui aliment (părerea că, după ei, nimic nu mai e bun de mâncat). În fapt, situația nu stă deloc așa, deoarece nu există, după cum spuneam, o masă omogenă de oameni de știință. Ca atare, e firesc ca teorii divergente să apară și să se ciocnească.
Este preferabilă metoda științifică deoarece se bazează pe o anumită metolodogie, are rigoare și meticulozitate. Încearcă să-și susțină și să-și argumenteze spusele, dar mai ales să studieze asiduu tot ce s-a scris pe acel subiect până atunci. Cu toate acestea, capacitatea inepțiilor neștiințifice de a persuada este uimitoare. Unele idei cu care suntem infestați nu sunt doar ciudate și neadevărate, ci de-a dreptul periculoase pentru sănătate. Acesta este și domeniul cel mai îmbolnăvit de către pseudoștiință. Ce poate fi mai meschin și mai decadent decât să profiți de disperarea unei mame ce caută un leac, oricare ar fi acela, pentru a alina suferința nemeritată și incurabilă a propriului copil? Merită toate astea pentru o accesare în plus? Pe Internet, totul zboară și prea puține se mănâncă.
Surse:
Henry, A. (2013). How to Conduct Scientific Research on the Internet (Without Getting Duped), găsit la http://lifehacker.com/5985561/how-to-conduct-scientific-research-on-the-internet-without-getting-duped, în 4 aprilie, 2015.
Pavic, Z. (2013). Science and Pseudoscience in Postmodern Societies. Informatol. 46(2): 145-153.
Robbins, M. (2012). Scientists say…, găsit la http://www.theguardian.com/science/the-lay-scientist 2012/mar/06/2 în 4 aprilie, 2015.
Sursa foto: galleryhip.com
