Anul 1989 a fost marcat, la nivel internațional, de un val de evenimente care au condus la căderea, rînd pe rînd, a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est. România a fost singura țară din această zonă în care trecerea de la totalitarism la democrație s-a făcut prin violență și în care conducătorii vechiului regim au fost executați. La aceste schimbări o contribuţie majoră a avut-o în special comunicarea, prin toate canalele disponibile la acea dată. Începînd cu mijloacele de comunicare în masă (televiziune, radio, presă scrisă) pînă la comunicarea individuală prin telefon, corespondenţă sau personală, războiul informaţional a atins cote maxime în anul 1989.
Ziua de 22 decembrie a rămas cunoscută în istoria recentă sub numele de “Fuga lui Ceaușescu”, avînd în vedere că la această dată soții Ceaușescu au părăsit clădirea Comitetului Central al PCR, la bordul unui elicopter. Ceausescu devenise indezirabil, atît pentru Moscova, întrucît nu adera la ideea lui Gorbaciov, celebra Perestroika, o idee care a distrus, de fapt Imperiul Sovietic, cît şi pentru marea Finanţă Mondială, întrucît reuşise, în nebunia lui, să plătească întreaga datorie externă a României iar acum se pregătea, împreună cu unele state, să devină la rîndul lui creditor şi să poată împrumuta state în curs de dezvoltare. Nebun? Poate…
Reşiţa este unul dintre nu foarte multele oraşe din România în care revoluţia din decembrie 1989 a izbucnit şi s-a desfăşurat în bună măsură înaintea căderii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Este al patrulea oraş “liber de comunism”, după Timişoara, Lugoj şi Caransebeş. Pe 21 decembrie, la ora 16, în centrul oraşului au sosit primele grupuri de manifestanţi pentru a-şi exprima solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Liderul mişcării era Dumitru Nicolae Vlădulescu. Tot la ora 16 s-a constituit un val de demonstranţi în cartierul Lunca Bârzavei, care au pornit în marş către centru. Pe măsură ce înaintau, numărul lor devenea tot mai mare, ajungînd la ora 17 în centru şi fuzionînd cu cei aflaţi deja acolo.
Un rol important în menţinerea ordinii l-a avut Iosif Szasz, ultimul prim-secretarul judeţean al partidului comunist. El a îngenuncheat alături de miile de demonstranţi, păstrînd un moment de reculegere pentru morţii de la Timişoara, apoi a declarat că „nimeni nu va trage în demonstranţi.” În acest fel a trecut practic de partea revoluţionarilor, care scandau acum „Armata e cu noi!” şi „Miliţia e cu noi!” Aceasta a durat întreaga noapte de 21-22 decembrie 1989.
Pe 22 decembrie, la primele ore ale zilei, marile uzine bucureștene își încetează activitatea. Grupuri masive de muncitori de la Grivița Roșie, Vulcan, 23 August, Pipera, Republica, Întreprinderea de Mașini Unelte și Ansamble București se îndreaptă spre centrul Capitalei. Înaintarea acestora este oprită de baraje formate din trupe de miliție, securitate și armată, la cîteva sute de metri de sediul Comitetului Central al P.C.R. Zecile de mii de manifestanți exercită o enormă presiune asupra dispozitivului militar care rezistă, fără a riposta.
Nicolae Ceaușescu anunță sinuciderea generalului Milea, numindu-l trădător și acuzîndu-l că a “sabotat aplicarea măsurilor și a lucrat în strînsă legătură cu străinii”. La ora 10.59, postul de radio anunță instituirea, prin decret prezidențial, a “stării de necesitate” pe întreg teritoriul României. Anunțul este urmat de știrea: “Informăm că ministrul forțelor armate a acționat ca un trădător împotriva independenței și suveranității României și, dîndu-și seama că este descoperit, s-a sinucis”.
Vestea sinuciderii generalului Vasile Milea se răspîndește cu repeziciune, la ferestrele caselor fiind scoase receptoare radio care informează direct oamenii de pe stradă. Mii de cetățeni pornesc spre centrul orașului. Este momentul în care trupele mecanizate din București părăsesc locurile de dispunere stradală din preajma sediului Comitetului Central și se îndreaptă spre cazărmi. Armata, rămasă fără comandant, acceptă primul semnal de retragere dat de generalul Victor Atanasie Stănculescu, prim-adjunct al ministrului apărării.
În aceste momente, sutele de mii de manifestanți scandează “Armata e cu noi!” și intră în Piața Republicii. O parte dintre manifestanți forțează intrările și pătrunde în sediul Comitetului Central. La ora 12.06, Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de Manea Mănescu, Emil Bobu, generalul Marin Neagoe și două gărzi de corp părăsesc clădirea C.C. al PCR, la bordul unui elicopter. În jurul orei 15.00 sînt arestați lîngă municipiul Târgoviște, la 80 km nord de București.
La Reşiţa, în balconul judeţenei de partid, Iosif Szasz a declarat acest act drept „iresponsabil şi demenţial.” Locotenent-colonelul Alexandru Câmpean, şeful Miliţiei judeţene, a dat asigurări că împotriva demonstranţilor nu va fi luată nici o măsură represivă. Totodată, s-a hotărît ca în judeţul Caraş-Severin starea de necesitate să nu fie aplicată.
La Bucureşti, în jurul orei 13.00, sediile Radioului și Televiziunii Române sînt ocupate de manifestanți, postul de radio transmițînd în direct evenimentele. Televiziunea își începe emisia avînd în platou un grup de manifestanți în frunte cu actorul Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu. În intervalul orar 14.15 și 16.00, unități ale armatei sînt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Națională a României, Radiodifuziunea Romană, Palatul Telefoanelor, alte instituții și unități de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore.
În cursul serii se constituie Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naționale, care preia întreaga putere în stat, cu scopul “instaurării democrației, libertății și demnității poporului român”. Acesta are o structură provizorie formată din 39 de persoane, printre care Ana Blandiana, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, László Tokés, Dan Deșliu, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Dan Marțian, Cazimir Ionescu, Domokos Geza și Ion Iliescu. Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naționale adresează, seara, un “Comunicat către țară, prin care anunță dizolvarea tuturor structurilor de putere ale regimului comunist și face cunoscut un program vizînd democratizarea vieții politice și sociale în România: abandonarea rolului conducător al unui singur partid politic și instituirea pluralismului politic; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor în stat; elaborarea unei noi Constituții; promovarea liberei inițiative în economie; respectul deplin al drepturilor și libertăților omului etc.
Sînt arestați Ion Dincă, Constantin Dăscălescu, Tudor Postelnicu și Nicu Ceaușescu.
A existat o întrebare obsedantă în ultimi 27 de ani: Cine a tras în noi după 22? Din examinarea documentelor militare, a depoziţiilor celor răniţi şi ale martorilor oculari rezultă fără niciun fel de dubiu că cei care au ucis sau rănit victimele din Timişoara au fost militari sau civili înarmaţi de aceştia. Peste 950 de oameni au murit în Revoluţie după 22 decembrie 1989, urmare a diversiunii începute în după-amiaza aceleiaşi zile prin Televiziunea Română!
În cursul nopții de 22 spre 23 decembrie începe să se tragă în mai multe puncte din București, înregistrîndu-se victime în rîndul armatei și populației. Sediul Televiziunii este atacat în forță și pentru puțin timp emisia este întreruptă.În schimbul de focuri din Piața Republicii, trăgîndu-se din clădirea fostului Palat Regal, ce adăpostea Muzeul de Artă, spre clădirea CC al PCR și asupra mulțimii din piață, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare.
Cu lăsarea întunericului, temuţii “terorişti” şi-au făcut apariţia şi în împrejurimile Reşiţei. Atacurile lor vizau la început Regimentul de Rachete.
În final, vor fi 25 de morţi ale acestor schimburi de focuri, care au durat cîteva zile.
Lista morţilor se află acum expusă la loc de cinste pe clădirea Primăriei Reşiţa.
Ei, împreună cu restul morţilor din Decembrie, din întreaga ţară, fac parte din Scenariu! Un scenariu elaborat, experimental, care a implicat trupe de diversiune, război electronic, manipulare şi… elemente străine!
Informaţiile reale, PROBABIL, nu or fi NICIODATĂ dezvăluite! Ştim, doar frînturi.
Ştim cu certitudine – tabele cu nume, prenume, vîrstă, funcţie – că “cetăţenii” care au pichetat locuinţa Pastorului maghiar la Timişoara, au fost agenţi maghiari, sosiţi în Capitala Banatului din oraşele infiltrate: Oradea, Arad, Cluj etc. “Protestul” din 14 şi 15 decembrie 1989 al lui László Tőkés şi al “enoriaşilor”, a dus la declanşarea în 16 decembrie a evenimentelor revoluţionare care au urmat.
Ştim cu certitudine că automobile LADA, cu zeci de “turişti” sovietici tranzitau şoselele din România, în acele zile!
Ştim cu certitudine că agenţia de presă yugoslavă Taniug a fost prima care a transmis informaţia că forţele securităţii române au preluat controlul oraşului Timişoara. Radio Budapesta transmitea în aceeaşi zi: “70 000 de morţi -, începutul revoluţiei în Timişoara! Circa 30% dintre cei ucişi şi răniţi erau etnici maghiari”. BBC transmite că în România sînt ”peste 60000 de victime”. Ziarul american „De Morgen” scria: „Una din cele 4600 victime, ucisă în masacrul din 17 decembrie, era o femeie însărcinată”!
Au apărut informaţii că la Timişoara au fost 4632 de morţi, 1282 de răniţi, 13214 arestaţi şi 7613 condamnaţi la moarte. Ştirea a fost transmisă de… Europa Liberă, post al Departamentului de Stat al Statelor Unite. Cifrele impresionante aveau menirea de a accentua starea de revoltă împotriva regimului Ceauşescu şi de a-i încuraja pe români să se ridice la luptă. Aceste „statistici” au fost difuzate de majoritatea televiziunilor din Europa şi de presa scrisă. Parte din Plan… În urma uzului de armă, în zilele de 17, 18 şi 19 decembrie au fost peste 70 de morţi şi aproape de 300 de răniţi. Din 19 şi 20 decembrie au ieşit în stradă zeci de mii de demonstranţi ceea ce a făcut imposibilă soluţia militară.
Ziarul olandez “Blik”, din 27 decembrie 1989, relata că s-au înregistrat 100.000 de morţi, la Timişoara peste 4000 de oameni au fost aruncaţi într-o groapă uriaşă. Le-au fost scoase hainele de pe ei, smulse inelele, furate ceasurile şi alte bijuterii. Înainte de a fi mitraliaţi, li se legau mîinile şi picioarele cu sîrmă ghimpată, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulţi au fost aruncaţi de vii în groapă, apoi omoraţi cu apă fierbinte. După fuga securiştilor, cadavrele au fost deshumate. Numai în oraşul Timişoara, unde a început insurecţia, au pierit 12.000 de cetăţeni. Securitatea a împuşcat 800 de copii. Printre ei, 45 asistau la un spectacol de teatru de păpuşi. Mitralierele i-au secerat. Un medic ar fi declarat că făcea operaţii pe bandă rulantă: “Trebuie să ne ocupăm de 50.000 de răniţi”
Zvonurile au apărut cu cîteva ore înainte de deschiderea focului. S-a zvonit că teroriştii fideli fostului regim vor ataca nucleele de putere nou constituite, unităţile militare, principalele obiective economice, obiective cu grad ridicat de pericol în exploatare, unităţile furnizoare de hrană şi utilităţi. A existat zvonul că vor fi atacate depozitele de medicamente, că va fi otrăvită apa potabilă, că vor fi atacate diferite persoane, inclusiv familiile cadrelor militare. Foarte multe persoane au transmis aceste zvonuri, fără o minimă verificare, inclusiv pe linie militară. Ştirile alarmante au fost lansate şi prin mijloacele media. Aceste zvonuri au fost aceleaşi în toate marile oraşe, ceea ce duce la concluzia unei acţiuni concertate dar nu s-a putut stabili sursa iniţială. Civilii şi militarii au arătat unii spre alţii relativ la zvonurile respective dar cert este că toţi le-au răspîndit.
Încă din martie, BBC şi Europa Liberă au pregătit terenul, difuzînd Scrisoarea celor şase, iar mai apoi prezentînd marile schimbări sociale şi politice din ţările Pactului de la Varşovia. Televiziunea maghiară, în special prin postul „Duna”, a difuzat mai multe reportaje care vizau în special minoritatea maghiară din România, ducînd o campanie de susţinere a pastorului reformat László Tőkés. Agenţiile de presă ungare au transmis telegrame cu privire la evenimentele din Timişoara încă din data de 17 decembrie.
La 22 decembrie, Radio Budapesta, la ora 19.00, relata despre înfruntările de la Târgu Mureş. “Momentan se mai trage cu artilerie grea, securiştii trag şi asupra militarilor…”, iar la ora 02.45, la Radio Budapesta, corespondentul Jósef Orosz, din Arad, arăta că este război civil! În aceeaşi zi, în jurul orei 09.00, Emil Hurezeanu, cita din declaraţia unei perechi poloneze intervievată de Televiziunea ungară, conform căreia “Unităţile Securităţii trăgeau ieri într-o mulţime de aproximativ 3000 de persoane la Arad…” Citeste mai mult: adev.ro/nzr8z3
Lansarea zvonurilor a avut drept scop crearea unui inamic. Aşa a apărut psihoza teroriştilor, aceştia fiind chiar descrişi în ceea ce priveşte echipamentul de culoare închisă şi armamentul sofisticat de care ar fi dispus. Referitor la aceşti terorişti se afirma iniţial că sînt ofiţeri de securitate sau miliţie pentru ca apoi să se susţină că ar fi cetăţeni străini din ţările cu care Ceauşescu ar fi avut relaţii cordiale. Nici unele din aceste afirmaţii nu s-au dovedit a fi reale. Nici un terorist nu a fost prins, rănit sau ucis. Este greu de acceptat ca într-o luptă una din părţi să nu aibă pierderi, în condiţiile în care în Timişoara s-au tras zeci de mii de cartuşe. Toate victimele, civile şi militare, decedate sau rănite au identitate cunoscută şi nu au fost suspectate de acte de terorism. Mai mult, civilii ucişi sau răniţi nu au fost înarmaţi. Teroriştii au fost un inamic inventat. Nu s-a găsit nici o dovadă a existenţei lor. Au existat însă acte de diversiune. Cert este că toate aceste dezinformări şi incitări la violenţă în Armată au fost difuzate numai prin fir militar”, afirmă colonelul în rezervă Vasile Floca, aflat în momentul Revoluţiei la Centrul de Instrucţie al Marinei Militare din Constanţa.
Ştim cu certitudine că în cadrul aplicaţiilor desfăşurate începînd cu anul 1986, introducerea ţintelor de către Comandamentul Aviaţiei Militare & Apărării AA a Teritoriului (CAvM & Ap AA T), prin sistemul automatizat ALMAZ, constituia un procedeu utilizat curent, în vederea verificării capacităţii combative a trupelor, care nu implica consumuri de muniţie, carburanţi şi resursă de aviaţie. Proiectantul a creat o schemă de blocaj a lansării accidentale de pe rampa a rachetelor AA, astfel că în absenţa unei ţinte aeriene descoperite de radarul de urmărire al bateriei sau divizionului RAA şi identificate în prealabil ca fiind inamică, nu se putea deschide focul. Singura variantă de înşelare a blocajului de lansare a rachetei AA o constituia introducerea unei ţinte aeriene de către eşalonul superior. Sistemul considera în acest caz că ţinta fusese descoperită de altă subunitate radar şi transmisă prin linia de date, cu toate coordonatele sale. Aceste ţinte au fost folosite în războiul radio-electronic care a început pe 22 decembrie 1989, la ora 17:28, cînd se întunecase, astfel încît cercetarea spaţiului aerian cu dispozitivele optice era inoperantă. Mai întîi au apărut pe radare 10-15 ţinte aeriene evoluînd cu viteză mică, la joasă altitudine, pe teritoriului Ungariei, în apropierea graniţei cu România. După 30-50 de minute, ţinte similare au apărut şi în apropierea graniţei cu Bulgaria şi a celei cu URSS. La ora 19:00 pe radare au reapărut ţintele, pătrunzînd în spaţiul aerian românesc, de această dată numai dinspre Ungaria, de la Timişoara exclusiv pe direcţia operativă Poarta Mureşului. De la punctul de comandă principal al CAvM & ApAAT, s-a ordonat Diviziei 34 Apărare Antiaeriană de la Timişoara, să execute foc de baraj asupra ţintelor aeriene, intrate în zonele de foc ale regimentului 17 rachete AA de la Reşiţa şi a divizioanelor artileriei AA subordonate. Rezultatul primei salve a fost zero, ţintele continuîndu-şi nestingherite traiectul prin Poarta Mureşului, în adîncimea teritoriului românesc.
Ca militar în termen care am participat atît la Lugoj, cît şi la Timişoara, pot să confirm aceste informaţii!
Ştim cu certitudine că percepţia unei armate slab instruite, precar înzestrată, a fost una creată în mod premeditat pentru a induce iluzia că ea ar fi fost incapabilă să protejeze populaţia civilă. Şi, în acelaşi timp, să repereze grupurile agresoare, să-şi apere propriile obiective şi să se angajeze în luptă, în mod decisiv, lichidînd rezistenţa armată. În conformitate cu doctrina naţională de apărare, în vigoare la acea dată, Timişoara era una din cele 8 „cetăţi de muncă şi apărare” pregătită pentru a duce lupta de rezistenţa armată cu ocupantul străin. În acest scop fuseseră create zeci de grupuri de sprijin compuse din aproximativ 400-700 de rezervişti timişoreni deplin conspiraţi, care urmau să participe la lupta de gherilă urbană, după ocuparea oraşului de către un agresor extern. Aceşti cercetaşi excelent pregătiţi să opereze în adîncimea teritoriului inamic reuşeau în mod frecvent să se sustragă vigilenţei sistemului înarmat de pază – apărare al celor mai bine cotate unitaţi militare româneşti, pătrunzînd pînă în biroul comandantului şi care mai executaseră, cu succes, sub diverse acoperiri, misiuni similare în afara graniţelor. Au rămas un mister pînă azi misiunile pe care le-au primit, de la cine, cu cine au cooperat şi în ce zone ale Timişoarei. Cert este că nici vorbă ca aceştia să-şi fi îndeplinit misiunea lor principală, aceea de a culege informaţii care să conducă la identificarea, izolarea şi neutralizarea organizatorilor revoltei de la Timişoara, a grupurilor lor de sprijin din România şi a intenţiilor acestora.
Generalul maior Dumitru Puiu era în decembrie 1989 şeful Departamentului Aviaţiei Civile, după ce anterior fusese comandant al Regimentului 93 Aviaţie de Vânătoare, apoi al Diviziei 34 Apărare Antiaeriană, ambele din Timişoara, avînd 2.500 ore de zbor la activ. În 24 decembrie 1989 a apărut pe post şi a anunţat la TVR că deţine anumite probe despre teroriştii de la Timişoara şi afluirea lor prin aeroportul Otopeni. N-a mai apucat pentru că a fost imediat internat la spitalul de psihiatrie, decedînd în mod suspect după o lună.
În cartea “Victimele revoluției. Timișoara 1989″ scrisă de procurorul pensionar general (r) Romeo Bălan și apărută în 2011 la editura Memorialul Revoluției din Timișoara, apar multe informaţii despre teroriştii din 1989. “Toţi civilii din Piaţa Libertăţii au fost împuşcaţi de pe transportoarele blindate venite să apere sediul Diviziei mecanizate. Militarii de pe transportoare i-au considerat suspecţi pe civilii aflaţi în preajma unităţilor militare. La începutul cercetărilor şi victimele de după 22 decembrie au fost puse în sarcina celor care au ordonat represiunea, deşi aceştia erau deja reţinuţi. Nu s-a făcut distincţie între victimele represiunii şi cele de după 22 decembrie. În majoritatea cazurilor cercetările au demarat cu întîrziere, nu s-au efectuat cercetări la faţa locului, nu s-au recuperat proiectile sau tuburi de cartuş pentru eventualele expertize balistice, nu s-au efectuat autopsiile cadavrelor pentru recuperarea gloanţelor, nu s-au efectuat ulterior exhumări datorită refuzului aparţinătorilor, nu a existat o suficientă cooperare a forţelor militare. Toate acestea ar putea explica de ce numărul autorilor identificaţi este relativ redus”.
Ştim cu certitudine că Ion Iliescu a solicitat “ajutorul frăţesc” al Moscovei, însă a fost refuzat. Armata a 14-a era pregătită să intervină. Mi-a confirmat, în 1992, Generalul Aleksander Lebed. În cartea “La cele mai înalte niveluri”, scrisă de Strobe Talbott, fost subsecretar de stat în Regimul Clinton, se scrie despre negocierea între Casa Albă şi Kremlin din acele ore: SUA invadaseră Panama şi erau dispuse să dea la schimb România. Gorbaciov s-a temut că Bush îi întinde o capcană şi a refuzat! Ion Iliescu a rămas fără tancurile sovietice! Cum orice mediatizare a conflictului din Panama a fost interzisă de către Departamentul de Stat al SUA, mass-media şi-a îndreptat atenţia către Bucureşti de unde a putut transmite cu lux de amănunte evenimentele în desfăşurare.
Ştim cu certitudine că din Balconul Operei din Timişoara, revoluţionarii au luat legătura cu Regele Mihai şi i-au propus să vină la Timişoara unde va fi încoronat în Catedrala Mitropolitană. Suveranul s-a consultat telefonic cu Ion Iliescu şi… a refuzat! Dacă lucrurile ar fi stat altfel, probabil că astăzi nu am mai fi vorbit despre România!
Ştim cu certitudine că Ceauşescu fusese informat de serviciile secrete francez şi italian că va fi răsturnat în cursul anului 1989, conform săptămînalului francez „Le Point”!
Cei care au organizat războiul psihologic şi actele de diversiune terestră şi aeriană cunoşteau foarte bine situaţia şi au mizat pe reacţia violentă şi uneori necontrolată a militarilor. După execuţia lui Ceauşescu au încetat actele de diversiune şi implicit schimburile de focuri pentru a se demonstra că teroriştii fideli fostului dictator nu mai aveau pentru cine lupta.
Cu siguranţă, situaţia creată după 22 decembrie nu are legătură cu fosta dictatură ci mai degrabă cu noile centre de putere ce se constituiau!
