Am revăzut aseară pe Digi Film ( a câta oară pentru mine?) minunata peliculă regizată de Christopher Nolan, ”Interstellar”. O poveste fabuloasă despre om, în primul rând. Umanitate, știință, tehnologie, provocări ale unui univers cu încă foarte multe necunoscute pentru noi. Omul, în mijlocul unei fizici străine, al paradoxurilor temporale, în inima unei forțe despre care știm deja destul de multe dar care joacă în continuare un rol predominat în univers: gravitația. O metaforă extraordinară a tentativelor de salvare a speciei umane, dintr-un cămin pe care singuri îl facem nelocuibil. Pământul nu mai are hrană suficientă, grâul a dispărut cu desăvârșire, alături de alte plante și animale iar puternice furtuni de praf secătuiesc zone odinioară mănoase. Știința și tehnologia au decăzut iar profesia cu cea mai mare căutare rămâne cea de fermier. Fermierii încearcă să facă minuni cu puținul porumb rămas dar și aceste recolte sunt pe cale de dispariție. O Terra eșuată din toate punctele de veder, tristă, lipsită de speranțe. Unii oameni suferă după ceea ce au fost odată pionieri ai tehnologiei, ai aviației, ai spațiului, preocupări rămase într-un derizoriu aproape unanim acceptat. Pământenii respiră greu, mănâncă tot mai puțin iar ceea ce a mai rămas din NASA – un grupuscul de oameni de știință – se uită cu speranță spre cer, pentru a găsi un nou cămin. Singura speranță – ”Endurance” – o navă spațială păstrată cu sfințenie pentru o misiune cosmică de a identifica o planetă pe care omenirea să se mute, O planetă de tip Pământ, care să poată adăposti pământenii plecați de pe o Terra tot mai puțin ospitalieră. Aceasta ar fi urmat altor misiuni pentru a găsi același lucru: o planetă locuibilă pentru oameni. Am să scurtez povestea filmului, pentru că probabil mulți dintre dv. l-ați văzut. Sintetic, în apropiere de Saturn apare o gaură de vierme inițiată, se crede, de o rasă foarte inteligentă, cvintidimensională, pentru a facilita pământenilor accesul într-o altă galaxie, unde existau date de la cei plecați înainte că ar fi planete pretabile la viața așa cum o cunoaștem noi. Un grup de patru astronauți, piloți și oameni de știință pleacă într-o călătorie cu putere de destin pentru pământeni. Aici, apar dramele generat de misiunea eroică: familiile rămase acasă suportă cu greu plecarea pionierilor. Nici chiar astronauții nu se gândesc că e o călătorie ”one way tichket”. Gaura de vierme de lângă Saturn îi aruncă într-o altă galaxie, acolo unde trei planete vizate pentru un viitor cămin al umanității gravitează în jurul unei enorme găuri negre. În vecinătatea ei gravitația e uriașă și distorsionează, evident, timpul. Oamenii de știință calculează că o oră petrecută pe una din aceste planete, acoperită de un ocean imens, durează șapte ani tereștri, ceea ce face ca misiunea astronauților să fie excesiv de scumpă în ani de viață. Astfel că peripețiile petrecute pe planetă în decurs de trei ore înseamnă 23 de ani pământeni. Unul dintre colegii astronauților rămas în nava-mamă pe o orbită înaltă în jurul găurii negre îmbătrânește cu 23 de ani în aproximativ trei ore ale celor coborâți pe planeta zguduită de valuri înalte de zeci de kilometri. Când se întorc au de primit 23 de ani de mesaje de pe Terra. Copiii, frații, părinții de acasă, sunt cu toții mai bătrâni cu peste două decenii. Și aici izbucnește cel mai pregnant paradoxul timpului, încetinit până la anihilare aproape de enorma gravitație a găurii negre. Pe scurt, lucrurile se complică, intervin acele ființe cvintidimensionale, care în final trimit eroul principal acasă, după ce acesta se lasă efectiv purtat de enorma ravitație a găurii negre. Cine sunt acestea? Noi, din viitor, spune Mathew McConaughy, într-un rol de excepție, alături de Anne Hathaway, Jessica Chastain și alți actori importanți. Așadar, găsirea unui nou Pământ nu e deloc ușoară, chiar tragică dar noi, cei din viitor, evoluați într-atât încât putem percepe timpul ca pe o dimensiune fizică, să declanșăm și să păstrăm stabile găuri de vierme. Salvarea vine din viitor, dar unul atât de îndepărtat încât aproape că nu poate fi înțeles. i astfel, eroul principal al frumoasei povești se întoarce, totuși, acasă, după 124 de ani pământeni. Fiica sa, de zece ani, la plecare, are acum o vârstă absolut venerabilă dar reușește să mai rămână în viață pentru a-și vedea tatăl. Promisiunile taților se împlinesc, nu-i așa, până la urmă. Dar întoarcerea pilotului plecat pentru cel mult doi ani și revenit după peste un secol, în urma paradoxurilor temporale, se produce pe o stație lângă Saturn, care poartă numele fiicei sale – un respectat om de știință. Neastâmpărul său îl face, însă, să plece repede înapoi, în căutarea colegei sale rămase, pionier, pe una din planetele vizate drept viitor cămin pentru pământeni.
Sunt doar câteva considerații dar filmul merită văzut, pentru că este unul dintre cele mai tulburătoare pelicule de science-fiction, probabil din ultimul deceniu, deși cred că din toate timpurile. Iar muzica lui Hans Zimmer, superbă, este unul din personajele principale ale memorabilului film.
