Noul proiect având marca Reșița: 250 de ani de industrie, care a debutat în prima zi a anului jubileului a pornit cu dreptul. Inițiatorii acestui proiect sunt dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Erwin Josef Țigla, el desfășurându-se sub patronajul Centrului Universitar din Reșița al UBB, al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al revistei „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, al Fundației „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița și al Filialei Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, demonstrând încă o dată, că împreună se pot realiza lucruri frumoase… Afișul și logo-ul proiectului au fost concepute și realizate de artistul plastic reșițean Bogdan Piperiu, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania.
Întrebările sunt următoarele:
- Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
- Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei la început de an jubiliar?
Au fost alese 30 de personalități reșițene invitate să răspundă celor două întrebări. Sunt 15 personalități care s-au consacrat înainte de anul 2000 și 15 personalități în formare / consacrate deja în parte după 2000, care demonstrează o continuitate a valorilor și o punere în oglindă a modului în care gândesc ele despre Reșița. În fiecare zi publicăm așadar răspunsurile câte unei personalități din fiecare categorie antemenționată.
Astăzi vom citi răspunsurile / gândurile istoricului reșițean prof. univ. dr. Rudolf Gräf și ale prof. univ. dr. Lavinia Bârlogeanu, scriitor și redactor-șef de publicație la București.
Rudolf Gräf, profesor univ. dr., istoric, director de institut, Sibiu / Cluj-Napoca
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Reșița înseamnă lucrul bine făcut pe care l-au stricat secretarii de partid comuniști, înseamnă însă și un loc care a atras oameni din toată Europa și, apoi, din toată România, arătându-le că pot conviețui foarte bine împreună, chiar dacă acasă vorbesc limbi diferite și merg duminica în biserici diferite.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei la început de an jubiliar?
Depinde doar de noi dacă avem un oraș în care merită să trăiești, să-ți crești copiii și nepoții. Un oraș cu o economie viabilă, care oferă locuri de muncă și are nevoie de forță de muncă, cu școli bune, cu instituții culturale de calitate (fără de care o așezare nu poate fi „oraș”), cu mijloace de transport și un sistem sanitar în care oamenii să nu moară pe holurile spitalelor, un oraș cu o societate civilă puternică și determinantă care nu-l lasă pe om la bunul plac al unor autorități cu tendințe abuzive. Trebuie doar să alegem de ce parte ne aflăm și să nu ne lăsăm amăgiți de mincinoși și de hoți și nici de variantele moderne de Dinu Păturică.
Dintr-un loc în care se merită să trăiești, nu se pleacă, într-un asemenea loc se vine…
Lavinia Bârlogeanu, profesor univ. dr., scriitor, redactor-șef de revistă, București
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Întrebarea pe care mi-ai adresat-o, draga Camelia, a făcut să-mi sune brusc în urechi un cântec pe care l-am cântat în copilărie („Reșița, Cetate de foc! / Oraș al cerurilor albastre / Simbol al oamenilor”…) – de bună seamă îl știi și tu – și în jurul lui simt cum gravitează foarte multe emoții ale ființei de odinioară, care își imagina că în „cetatea de foc” se urzesc lucruri fantastice, aidoma celor care se petrec în Urzeala Tronurilor. Nici nu e de mirare că așa se țesea povestea Reșiței în universul meu interior, ritmată de sunetul, de trei ori pe zi, al sirenei anunțând schimbarea celor 3 grupuri de angajați care întrețineau focul continuu al cetății. Mi se părea magic acest sunet! Ori de câte ori îl auzeam, se trezea în mine un simțământ neobișnuit, imposibil de numit pentru că nu era un simțământ bun sau rău, plăcut ori neplăcut, era doar intens și atunci când inunda cetatea, timpul – pentru mine – se oprea în loc. Îmi amintesc cum intensitatea sunetului îmi străbătea corpul micuț, mă făcea să tresar și așteptam… Apoi, când sirena înceta să-și strige ritmul schimbării, fugeam repede în stradă și așteptam să se întâmple ceva misterios care de fiecare dată se și întâmpla: bunicul meu venea acasă de la fabrică și cum îl zăream la capătul străzii fugeam în întâmpinarea lui. El mă ridica în brațe, iar acei pași pe care îi străbăteam pe brațele lui erau pentru mine nici mai mult și nici mai puțin decât fericirea! Iată cum amintirea celui mai drag și bun om al copilăriei mele iese la iveală și impregnează – ca o bună vestire – un timp al începuturilor. Îmi dau seama că scriind despre aceste trăiri îmi elaborez propriul mit, iar el e legat, inevitabil, de Cetatea de foc!
Mărturisesc că definiția de dicționar a cuvântului „industrie” nu are pentru mine o relevanță anume, dar „focul cetății” este cel la adăpostul căruia am găsit un spațiu al creșterii, al iubirii, al încrederii și al siguranței personale, al prezenței în lume în mod continuu, aidoma focului de odinioară… Amalgamarea planului personal cu cel social are, cum am spus, legătură cu personajul cheie al începuturilor vieții mele, bunicul, cel care era un exponent al cetății, dar și stâlpul casei noastre, ceea ce face ca însăși casa și cetatea să se topească una într-alta și să formeze în inima mea lăcașul blând al retragerii în momente de restriște. Lăcașul acesta îi conține pe oamenii care mi-au marcat viața: dirijorul meu (Doru Petru Morariu), profesorii cei mai dragi mie (Trică Mariana, Nicolae Păunescu, Ecaterina Ban, Mariana Messer, fiind doar câțiva dintre ei), colegii și colegele mele de școală, mai ales cele din liceu (Gabi, Lolita, Yvonne, Gerlinde, Mena etc.), dar mai ales mama și familia maternă care-și suprapun fizionomia maternală întregului spațiu cu forme line, îmbrățișat atât de frumos de munții și dealurile ocrotitoare, cu puterea de a îmblânzi frigul iernii, cu adierea care domolea arșița verii… Totul se cânta, se țesea, se trăia temperat în spațiul magic al începuturilor vieții mele, un spațiu pe care-l port în interior și în care sper să mă pot regăsi mereu pe mine însămi, calmă, blândă, temperată și zâmbitoare, așa cum îmi amintesc că eram în copilărie.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei la început de an jubiliar?
Sper pentru toți oamenii acelui loc să se simtă bine, să își găsească pacea în casele lor, pe pământul sau în pământul lor, să dea rod, să facă să crească și să trăiască cetatea, să-i întețească și să-i întrețină focul viu, aidoma Vestalelor devotate ale mitologiei de care avem atâta nevoie pentru a ne împlini menirea noastră umană.
Sper să ajung să simt că cetatea revine la viața intensă, așa cum am cunoscut-o eu odinioară, sper să văd oameni fericiți, calmi, împliniți pe străzile orașului, sper să regăsesc bucuria și căldura în ochii oamenilor locului, tot mai mult necunoscuți, dar cu toate astea, apropiați mie printr-un rizom comun. La mulți ani, Cetate de Foc!
