Zarvă mare pe tema Leglor “Big Brother”, declarate neconstituţionale, care se referă la obligaţia operatorilor telecom de a reţine timp de 6 luni date despre comunicaţiile telefonice sau electronice ale abonaţilor, pe care trebuie să le pună la dispoziţia organelor de cercetare penală, cu încuviinţarea unui judecător. Aceste date nu privesc conţinutul comunicaţiilor, ci sunt doar date tehnice care stabilesc identităţile celor care comunică, timpii în care are loc comunicaţia, locaţia, etc.
Surpriză mare prin demisia ambasadorului George Cristian Maior de la şefia SRI. Motivul pentru care acesta şi-a dat demisia poate fi legat de înţelegerea reaşezării treburilor noului preşedinte Klaus Iohannis.
George Maior a avut un mandat lung şi consistent şi pleacă din fruntea SRI cu fruntea sus. A reuşit, într-o situaţie complicată, cu o clasă politică cretinoidă, să facă credibil parteneriatul strategic cu Statele Unite, ceea ce nu e puţin lucru. Pe de altă parte, e vorba de România aflată într-o stare de cvasi-război, dacă ne gândim la ce se întâmplă în Ukraina!
În această învolburare cu volute politicianist-cabotine, nici un cuvinţel despre modificările atribuţiilor SRI, atât de necesare! Modificarea Legii de funcţionare a SRI, care datează de la începutul anilor 90 şi care nu mai are nici o legătură cu realitatea în care trăim şi cu ameninţările actuale la adresa securităţii naţionale! Un exemplu simplu – o întrebare fără răspuns! -: SRI informează DECIDENTUL POLITIC despre activitatea unor persoane, grupuri etc care pun în pericol siguranţa naţională. Dar, în cazul în care chiar decidentul politic pune în pericol siguranţa naţională, ce face SRI?
O reformă a întregului sistem naţional de securitate se impune, din diferite considerente. Eu am să menţionez doar câteva:
Despre cultura şi in-cultura de securitate am scris deseori. Dintr-o “diagnoză” a culturii de securitate, la diverse nivele de analiză, ies in evidenţă următoarele aspecte:
1) la nivelul decidenţilor politici:
– persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale;
– preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii;
– slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile;
– politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională;
– preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate.
2) societatea civilă şi elitele intelectuale:
– slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională.
3) la nivelul percepţiei publice:
– viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”
– atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”
– perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului
4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc:
– crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu;
– scăderea moralului ofiţerilor operativi;
– disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice.
Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră, naţională, a NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”. Din nefericire, diletantismul “decidenţilor politici” face ca avantajele de securitate ale ţării noastre să nu fie atuuri, ci pietre de moară în politica externă! „Securitatea naţională”, un concept re-inventat pentru clasa politică românească din ultimii ani, stîrneşte, de fiecare dată cînd apare pe „ordinea de zi”, vii dezbateri. Unul dintre motive iî constituie confuzia, voit intreţinută, între conceptul de securitate şi “securitate” ca instituţie de represiune din perioada regimului comunist, iar altul este generat de insuficienta clarificare şi fundamentare didactică a conceptului, fiind deseori întilnite sintagme de genul „securitate şi apărare naţională”, „siguranţă şi securitate naţională” sau, pur şi simplu, evitîndu-se folosirea acestuia prin introducerea unui „sinonim” ceva mai acoperitor, „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”.
Responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional. Nici nu ar fi posibil! Astăzi, ameninţările de securitate nu sînt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, coruptţa sşi mafiotizarea instituţiilor statului şi clasei politice, ameninţările la ordinea publică sînt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU?! Lupta împotriva terorismului – „brand” care a luat locul celui de „război rece” şi care va face încă o lungă carieră în activitatea analiştilor şi a mass-media – presupune de asemenea, o reconsiderare a locului şi rolului fiecărei structuri cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.
Mecanismele de luare a deciziilor politice în problemele referitoare la securitatea naţională sînt deosebit de complexe, fiind influenţate de regulile funcţionării statului de drept într-un un regim democratic. Statutul de republică semi-prezidenţială al ţării noastre se reflectă şi în modalitatea concretă de implementare a politicilor de securitate naţională. Astfel, se poate remarca faptul că problematica siguranţei naţionale nu este cuprinsă în Programul de guvernare ci aşa cum se cunoaşte, acest segment întră în directa coordonare a Administraţiei prezidenţiale, respectiv a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Pentru clarificarea conceptului şi pentru evitarea confuziilor pe viitor, propun decidenţilor politici schimbarea denumirii Consiliului Suprem de Aparare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţionala. Motivul acestei propuneri are ca bază inclusiv “Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate”. Aceasta oferă o definiţie exhaustivă a conceptului de securitate naţională – „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”. Conform acestei definiţii, securitatea naţională devine „conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate”, mai mult decit cel de “aparare naţională”, atribuit, tradiţional, Ministerului Apărării şi care se referă la apararea ţării împotriva unei agresiuni externe.
Complexitatea dinamicii fenomenelor sociale la începutul mileniului al treilea, atît la nivel global, cît şi regional, au evidenţiat apariţia unor noi tipuri de procese, diferite de cele cunoscute pînă acum cîţiva ani, în special datorită anvergurii de cuprindere şi a implementării unor noi strategii de gestionare a lor. Din punctul meu de vedere, componentele strategice fundamentale ale securităţii naţionale sînt:
– apărarea naţională;
– siguranţa naţională;
– ordinea publică.
Toate aceste trei componente fundamentale nu pot fi gestionate corespunzator fără implicarea directă şi profundă a componentei informative, sau de intelligence. Denumirea generică “servicii de informaţii”, aflată în Constituţie, face referire la toate categoriile de structuri, atît cele definite ca “autorităţi administrative autonome” (SRI, SIE), cît şi “structurile interne specializate” (DGIPI), dar exclusiv pe palierul denumit generic “intelligence guvernamental”. O categorie de intelligence ignorată, pînă în prezent de autorităţile şi legislaţia românească, o constituie INTELLIGENCE-UL PRIVAT, componentă deosebit de activă în spaţiul de acţiune al NATO. O modernizare efectiva a statului român presupune şi modernizarea conceptelor cu care instituţiile moderne operează. În Romania, chiar directorul demisionat al SRI, dr.George-Cristian Maior a lansat conceptul de “reţea” ca fiind mult mai util şi adecvat perioadei istorice în care trăim, decît cel de “agenţie”, cele două concepte avînd dimensiuni distincte în ceea ce priveşte organizarea şi luarea deciziilor.
Din păcate, cred că un astfel de demers nu este posibil fără existenţa şi formarea unei culturi de intelligence în rîndul decidenţilor politici care, în prealabil, deţin o solidă cultură de securitate! Cred că formarea culturii de intelligence a decidenţilor politici se poate face prin implicarea Comunităţii Naţionale de Informaţii (ceea ce se întîmplă!) în parteneriat cu societatea civilă, la toate nivelele central, regional şi local – şi ar trebui să vizeze, în primul rînd:
– reforma managementului resurselor umane ale partidelor politice;
– forma elitelor politice care să includă şi pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
– programe de formare continuă în domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.
Astăzi, securitatea naţională este reprezentată de o sumă de securităţi – cea societală fiind prioritară! -, iar intelligence-ul, guvernamental şi privat, se află în prima linie de apărare a cetăţenilor. Reforma instituţională coerentă în domeniul securităţii naţionale trebuie să plece de la transformarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţională. În acest fel, insecuritatea alimentară, a sănătăţii publice sau insecuritatea generată de scăderea gradului de educaţie a societăţii vor fi tratate pe picior de egalitate şi cu aceeaşi măsură ca şi securitatea frontierelor.
Sursa foto: metro.co.uk
